danverab

Lectura placuta pe wordpress.com

Sunt cetăţean al unei foste ţări

 Sunt cetăţean al unei foste ţări
Autor Lucian Avramescu
Într-o ţară moartă, cu un popor care nu mai există, totul este perfect realizabil.
Trăiesc, din ce în ce mai apăsător, gândul  că  buletinul naşterii mele este  fals. M-am  născut într-o ţară care nu mai e. România am zis? Care România? La 21 de ani de la fătarea, prin sângeroasă cezariană, a democraţiei, ţara mea a reuşit, economic şi moral, performanţa de a muri. Satul meu, Sângeru, nu mai e, nu mai figurează în nimic, judeţul meu, Prahova, desenat într-o hartă care mi se părea eternă şi osoasă ca un schelet de dinozaur, nu mai joacă în şotronul planetar. România a murit grafic din toate desenele şi geografic de tot. Doar câte o crimă scârboasă sau câte un viol, petrecut prin nu ştiu ce italii sau americi, mai aşază în supratitluri porecla odioasă de român în gazetele universului. M-a sunat un prieten, cu disperare, să mă uit la un interviu  televizat, pe nu ştiu ce program, cu istoricul Giurescu. N-am fost pe fază. Dinu C. Giurescu, des­cendent al unei familii cu trei ge­neraţii de academici ai istoriei naţionale, cu originea în Chiojdul Prahovei, vorbea – am înţeles mai încolo – despre falsa împărţire a ţării în ţinuturi secuieşti şi tătăreşti şi vietnameze şi intergalactice. Despre porcăria pe care o cloceşte regimul mafiot Băsescu de a repomăda dicta­tul hitlerist de la Viena, preţ plătit pentru a-şi menţine curvele în capul mesei cu bunătăţi. Giurescu vorbeşte, din păcate, unui popor surd. Chiar surdomut. Unui popor care deja nu mai e. Cui te adresezi, domnule savant al istoriei naţionale? Nu vezi că suntem morţi? Câteva milioane de oameni, zice-se vii, singurii bănuiţi de a fi vii, au plecat unde-au văzut cu ochii. Şi-au uitat aici casele, mormintele, amintirile. Unii şi-au uitat chiar şi copiii minori. Mamele şi-au uitat copiii în leagăne, leagăne mişcate de scheletice mâini de bu­nici, morţi şi ei de nu se ştie când, rămaşi într-o inerţie a datoriei. E cea mai amplă şi înspăimântătoare părăsire de ţară care s-a petrecut vreodată.

Mă uit la dealul şi văioagele şi cărpiniştile oable care continuă poza ferestrei mele şi realizez că locuiesc o iluzie. Cât costă întreţinerea în odaia unei iluzii? La cât a ajuns gigacaloria într-o iluzie? Dealul  pare acelaşi din strofa de poem rustic a copilăriei mele. Numai că dealul nu mai e al meu. Iarba a fost înstrăinată. Roua nu-mi mai aparţine. Vă contrazic, domnule academician Giurescu. Mafia de azi nu reface, unicame­ral, doar hotărârea lui Stalin din 1946, aşa cum aţi scris într-o revistă, insultând partidele istorice şi rega­litatea, pentru omorârea parlamentului. Mafia de azi, cea mai parşivă probabil din  univers, nu dă doar Ardealul. Mafia de azi, prin capul ei diabolic şi chel, nu dă doar câteva judeţe ardeleneşti, aceleaşi în­tâmplător luate de Hitler, ci dă Ro­mânia. Nu observaţi că România nu mai e? Trimisul special al preşedintelui ţării la Bruxelles, pe numele lui întreg Laszlo Tökes, a uitat cum se cheamă ţara pe care o reprezintă. Drept pentru care i-a zis Ţinutul Secuiesc. Întrucât cea mai mare aglomerare de maghiari e în Bu­cureşti, presupun că Ţinutul Secuiesc se întinde şi peste fosta capitală a fostei Românii, până la Dunăre şi la Mare. Observaţi vreo zvâcnire de orgoliu naţional? Să fim serioşi. Vreun patriot nimerit prin accident în vârfurile puterii? Aş!

Înţeleg că regimului Băsescu îi lipsesc iarăşi nişte miliarde de euro şi aleargă să-i împrumute. Vrea să câştige şi următoarele alegeri. Într-o ţară moartă, cu un popor care nu mai există, totul este perfect realizabil. Cineva mi-a reproşat ieri că nu-i recunosc lui Băsescu măcar meritul de a fi realizat reforma administrativă. Da, i-l recunosc. Chiar şi me­ri­tul de a fi reformat sănătatea. Am alergat, duminică, jumătate din ju­deţul Prahova să găsesc o singură farmacie deschisă. Spitalele zonale au dispărut şi ele împreună cu medicii de comună şi cu moaşele care ştiau să lege un buric de nou-născut. Cele 300 de spitale desfiinţate sunt doar partea cuantificabilă a reformei băsiste din sănătate. Îi recunosc şi meritul concentrării învăţământului la oraş. Să închizi 3.000 de şcoli pentru care au asudat înaintaşii, spre învăţarea alfabetului în îndepărtate cătune, e într-adevăr o reformă istorică. Prin reforma Băsescu, n-ar mai fi fost şcoală în Ipoteştii lui Eminescu, în Humuleştii lui Creangă, în Hobiţa lui Brâncuşi. Da, îi recunosc re­alesului toate meritele reformiste.

Poate că România merita omorâtă şi nimeni până la Băsescu n-a observat această trebuinţă istorică. Ei bine, el a reuşit. Iar dacă muribunda mai mişcă un pic, în curând îi va face de petrecanie. Contaţi pe el!

 

Preluare de pe mail!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: